dorinte

încerc să te găsesc.

alerg disperată: înainte, înapoi, în cercuri. adulmec mirosul tău. parcă-parcă te văd și-ncerc să te apuc de mânecă și să mi te alătur. urechile-mi sunt ciulite, verificând toate vocile din jur, oare nu-i și a ta printre ele? nu te văd, nu te aud și, totuși, știu că ești undeva acolo, însă te-ai izolat, m-ai izolat. eu sunt aici și tu ești acolo. știm ambele unde ne aflăm, însă nicidecum nu ne putem apropia.

dar tu ai plecat. tu m-ai lăsat (singură și mică) în tot amalgamul ăsta de emoții și oameni. poate ai crezut că o să mă ajuți. dar m-ai lăsat singură. erai unicul meu punct de echilibru, bucata din mine care mă îndemna să fiu rațională, înțeleaptă și justă. te stabilisei confortabil în zona minții în care era și disperarea și, răbdătoare, voiai numaidecât să o îmblânzești. erai calmul, liniștea și soarele din mine.

dar ai plecat. inspirația mea m-a lăsat (singură și mică) în tot amalgamul ăsta de emoții și oameni, crezând că o să mă descurc singură. ar cam trebui. dar n-aș prea vrea.

balance-865831_960_720

despre stele

stars

vara asta am ajuns în Paradis. am coborât din mașină, obosită, neliniștită, speriată și tăcută. m-ai epuizat tu, m-a epuizat drumul și m-au epuizat gândurile.

probabil anume epuizarea asta m-a adus în Paradis. n-am mai văzut niciodată atâtea stele pe cer câte erau în seara aceea. m-am cutremurat.

erai tu acolo, era ea, eu, el, noi. voi toți erați acolo. mă priveați de parcă nu m-ați mai văzut niciodată. ma examinați de parcă încercați să mă eliberați de toată neliniștea care aștepta să atace, ca o leoaică flămândă. mă simțeam ca un pacient în cabinetul unui psiholog.

*

n-am mai văzut niciodată atâtea stele pe cer câte erau în seara aceea. erau miliarde. câte una pentru fiecare. dar nu… nu, nu. în seara aceea erau toate pentru mine. nu mai aveam nevoie de lumină, nu mai tânjeam după îmbrățișări și alinări. îmi ofereați prea mult, nu-mi permiteam să cer și altceva. eram liberă ca o zi senină de vară.

*

n-am mai văzut niciodată atâtea stele pe cer câte erau în seara aceea. am văzut Paradisul pe pământ.

 

 

Idilă la Cluj

IMG_20170610_174724_735

Cluj.

Am tot amânat momentul în care să mă așez, liniștită, și să-mi aduc aminte de Cluj. Nu știu de ce. Uneori sunt inexplicabilă, confuză, ciudată. Alteori sunt mai senină decât cerul unei zile de mai.

Deci, Cluj.

Probabil cineva mi-ar zice că aveam prea mult timp liber, întrucât am făcut un drum atât de lung doar ca să ajung la o piesă de teatru. Dar, până la urmă, cultura nu are nici limite și nici granițe. Iar ca să ajungi să fii o persoană cultă și înțeleaptă, trebuie să știi să urmezi calea asta. Altfel o să rămâi transparent.

*

Dimineața la Cluj e frig. Trebuie să alergi continuu după raze de soare ca să te încălzești (sau ca să fie mai romantic pupatul pe obraji la colț de stradă). Dimineața la Cluj, însă, e liniște. Clujul matinal e primitor, liber și curat.

Nu vreau să spun prea multe despre Cluj. Doar că ascunde-n el atâtea frumuseți, încât nu-ți ajung zile-ntregi ca să le afli. Noi n-am reușit să descoperim prea multe, am reușit doar să le vedem. Însă de la a vedea până la a descoperi e cale lungă. Și, desigur, am rămas tăcuți, surprinși și marcați după ce am ieșit de la teatru. Pentru că pe scena aceea s-a născut talentul și atitudinea și a prins aripi viața cuiva. Tac și acum dacă-mi aduc aminte de piesa de teatru jucată în seara aceea. Pentru că uneori e mult prea greu să exprimi un sentiment care nu are o explicație. E mult prea greu să vorbești despre un lucru care-ți dă fiori, te marchează profund și te definește.

Dar ne-am îndrăgostit de Cluj, ne-am îndrăgostit la Cluj.

IMG_20170531_210907_249

IMG_20170610_175209_684

 

 

O carte cât o mare

Mihail Sebastian este autorul pe care o sa-l recitesc mereu. Întâi l-am cunoscut în „Accidentul”, carte în care încerca să vindece niște suflete rănite, adăpostindu-le sub albul neatins al munților. Mai târziu l-am descoperit în memoriile Cellei Serghi ca fiind un bărbat, un prieten și un scriitor demn de atenție. Maestrul se regăsea constant în memoriile autoarei, aceștia doi împărțind istorii despre care n-am aflat și nici nu vom afla prea multe din nici un fel de jurnale. Căci e ușor să scrii o carte fictivă cu elemente reale și, totuși, aproape imposibil să descrii ce furtuni te străbat în realitate. E greu să descrii o relație în plenitudinea ei. Ți-e frică să o depersonalizezi.

mihail-sebastian-femei-1933-2272
Sursa poză

Luna asta am citit „Femei”. Da. Mi-a luat o lună să citesc o carte de 164 pagini. Nu e una pe care să o rugumi rapid într-o dimineață, savurându-ți cafeaua. E una care trebuie digerată bine, ca să i se simtă gustul adevărat și ca să lase o urmă de plăcere. Mihail Sebastian m-a furat dintre cei patru pereți în care mă aflu și m-a dus lângă femeile lui. Am cunoscut atâtea femei! Și dacă m-ar întreba cineva câtă pornografie este-n cartea asta, aș răspunde zero. Pornografie nu, erotism da. Scene erotice? Da: priviri fugare, analize, admirări, refuzuri, gelozii, dezamăgiri. Ar părea că vorbim despre lucruri diferite? Dar, totuși, cât de pline erau toate de erotism! Și, oricât de paradoxal n-ar suna, uneori erotismul ăsta atinge puncte maxime când nu există nici o atingere și nici un cuvânt strecurat în șoaptă. Erotismul din „Femei” depășește orice închipuire. Descrierea minuțioasă a femeilor, a simplităților lor cotidiene, a micilor lor obișnuințe te duce dincolo de granițele erotismului tradițional.

Ajungi undeva unde acesta este pur, naiv, inocent. Undeva unde Mihail Sebastian te învață să iubești o femeie urâtă, sau, mai degrabă, să o ajuți să-și scoată frumusețea la iveală. Undeva unde autorul încearcă să explice o iubire de femeie și câte mici-mari evenimente și suferințe se ascund în spatele zâmbetului încântător al unei femei care iubește. Pe de o parte, realitatea, pe de altă parte, speranța. Undeva unde, dincolo de personalitatea lui Ștefan Valeriu, există personaje care vor să fie iubite în modul acela pur, naiv, inocent. Acestea sunt dezgolite până-n adâncul sufletelor lor. Uneori de către Ștefan Valeriu, alteori, inconștient, de către ele înseși.

black-and-white-2308894_1920

Mihail Sebastian ne pune față-n față cu analiza psihologică a unor personaje feminine, iar noi ne dăm seama că Ștefan Valeriu nu este, nici pe departe, personajul principal, căci toată acțiunea gravitează în jurul acelor analize psihologice. Este o carte monotonă și nu pentru cititori nerăbdători. Este pentru cei care vor să descopere lumea și care caută cărți adânci cât marea. „Femei” este o carte cât o mare.

 

să ai grijă de tine

hug-2381652_1920

Uneori ți se creează impresia că ceva nu merge bine. Ai o presimțire că totul stă pe loc și că urmează ceva să se îmtâmple. Sau s-a întâmplat deja. Ești neliniștit, ți se pare naiv și ciudat să râzi, pentru că știi că e ceva acolo care nu te lasă să faci asta. Ți-e frică să vorbești, să întrebi, să asculți. Ca să nu ajungi cumva tu în epicentrul celor întâmplate. Acesta e momentul în care trebuie să ai grijă de tine.

*

Te frămânți, te zbați, încerci să înțelegi dacă ai greșit tu ceva sau dacă altcineva e inculpatul. Vizitezi, sufletește, oamenii pe care îi iubești ca să realizezi dacă-s răniți sau nu. Te uiți în jurul tău și-ți pare că nu s-a schimbat nimic. Aceleași priviri fugare, aceleași zâmbete îmbibate cu ambiții copilărești și de culoarea apusului de soare-n februarie, roșii, pline de viață, calde. Același ținut de mână, aceeași cafea savurată, aceleași cărți uitate pe rafturi, aceiași îndrăgostiți pe banca din parc, același „te iubesc” spus pe furiș, la ureche, în șoaptă. Aceeași intimitate, același tot. Oare ce-ar fi, dacă nimic din toate astea? Paranoie? Alarmă falsă?

Alergi de jur-împrejur, analizezi minuțios, observi fiecare chip care a făcut sau încă mai face parte din viața ta, încercând din răsputeri să-ți dai seama dacă are cineva de gând să se-ntoarcă sau să plece. Apoi obosești.

Și-ți dai seama că tu ești problema. Că ai tu ceva înăuntrul tău care te-mpiedică să savurezi același tot. Ai tu ceva înăuntrul tău care încă sângerează, de ani buni sângerează. Și atunci când rana se extinde, sângerează mai tare, iar tu ai presimțirea că ceva nu-i bine.

 

Și, până la urmă, cel rănit ești doar tu…

Bucureşti pentru escapadă

Când ţi se amărăşte sufletul, când simţi că vrei să ieşi din pielea ta şi să fii oriunde altundeva decât în propriul trup, când cauţi să te enervezi pe orice lucru banal doar ca să nu-ţi ocupi mintea cu trecutul care te tot sâcâie, când te simţi detaşat de lumea-ntreagă, pentru că ei sunt complet pe dinafară şi habar n-au de unele chestiuni… când îţi apar în faţă toate astea, primul lucru pe care-ţi pare firesc să-l faci, e să te ascunzi undeva, să fugi undeva, să te dezlipeşti de locul în care te afli. Îţi faci o geantă micuţă cu strictul necesar, iei de mână omul pe care-l iubeşti şi pleci. Destinaţia nu contează absolut deloc. Ceea ce contează e, de fapt, să reuşeşti să nu te mai gândeşti la nimic altceva decât la trenul care te duce depaaaarte, departe.

Aşa am ajuns la Bucureşti. Tot vizitez Bucureştiul de când sunt mică. Ba documente, ba zboruri cu avionul, ba în trecere. Mai întotdeauna aveam alte lucruri în gând, ignorând totalmente oraşul în care mă aflam. Uitam complet să-l admir, să-l analizez, să-l cutreier. Uitam complet să-l savurez.

Acum l-am savurat. Pentru că n-am avut timp pentru nimic altceva decât pentru el. Am umblat pe străzi, ne-am oprit la colţuri de clădiri, ne-am simţit la înălţime la Palatul Parlamentului, ne-am sărutat pe furiş în încăperile imense cu draperii din mătase ale palatului, am ascuţit urechile ca să auzim cât mai mulţi moldoveni (cum să nu faci asta când nu eşti în ţărişoara ta?!), ne-am ascuns de soare-n Herăstrău, am mâncat îngheţată şi (eu) am suflat păpădii. Apoi am dormit în tren, am îngheţat, am degustat ciocolate şi ne-am compactat doi pe-un singur loc, ca să ne revoltăm şi noi că destinul ne-a rezervat locuri vis-a-vis.

*

Admiră. Respiră. Încearcă o nouă zi, o nouă satisfacţie. Caută-ţi un spaţiu care să te adăpostească când te blochezi. Răscoleşte, cercetează, descoperă, iubeşte. Şi respiră.

hgfv

P_20170430_143911_PN

Jpeg

jhu

 

 

 

 

 

 

P_20170430_162756_PN

jhbgv

dedicatie animalelor pradatoare

images

Tu ajungi pe tărâmuri străine, nelocuite, negândite, iluzorii şi dincolo de aparenţe. Păşeşti absurd graniţa, neştiind măcar unde se află. Rupi tot ce găseşti, arzi păduri şi construcţii, răpeşti uitări şi depărtări, reaminteşti şi loveşti, cât de tare poţi. Nici măcar nu conştientizezi ce faci. Instincte, cică. Autoapărare era. Vital să fie.

Râzi ca o leoaică, considerând că ţi-ai făcut tu dreptatea ta, că, năvălind asupra cuiva, ţi-ai găsit motivul pentru care te-ai rătăcit şi, astfel, nimiceşti locuinţa altuia, lăsând bietul suflet pe drumuri. Iar tu râzi, râzi ca o leoaică. Ţie îţi pare că te salvezi, dând jos de pe tine lucrurile care te frământă şi aruncându-le-n oraşul care arde. Dar să nu uiţi, spirit pierdut, că întotdeauna vor mai fi rămăşiţe. Şi, într-o bună zi, o să revii pe tărâmul acela pe care l-ai bulversat cândva, pe tărâmul pe care ai avut nesimţirea să ajungi, şi o să găseşti resturile de care-ţi vorbesc. Şi atunci, om nechemat, te vei frige tu. Şi ştii de ce? Pentru că, în egocentrismul tău exagerat, ai uitat că există limite şi sentimente, pe care nu le poţi percepe şi, sper din suflet, să nu o faci niciodată.

 

 

intr-o seara

_mg_7127

într-o seară, pe când roşul soarelui se revărsa asupra noastră, noi alergam printre florile de pe câmpie. alergam după amurg, el fugea de noi, iar luna ne urmărea. 

mai mult mă urmărea râsul tău copilăresc şi privirea-ţi visătoare. la un moment dat, m-am oprit şi ţi-am examinat atent fiecare mişcare, privindu-te contemplativ, iar tu credeai că-ţi ascult poveştile. încercam să memorez fiecare cută a chipului tău şi simetria ori asimetria trupului tău. 

am vrut să te-ntreb ce lucruri îţi trec prin cap la ora 3 dimineaţa, dar am tăcut, căci vocea ta era ca o mângâiere şi n-aş fi putut să te-ntrerup pentru nimic în lume. 

am învăţat atunci totul despre tine, aşa cum învăţ pentru un examen, ca să te pot reconstrui în mintea-mi ori de câte ori mi-e dor de tine.

 

Competitie de blogging creativ, Spring SuperBlog, 2017

Well, după aproape un an de blogging, ba cu pauze lungi, ba cu acele 24 h ale zilei insuficiente pentru scris, m-am „avântat” spre competiţia asta de blogging creativ.

Sare inima-n sus de bucurie când văd că există cineva care ajută şi susţine insistenţa asupra talentului de a scrie. Uneori chiar e nevoie de un impuls.

Competiţia se anunţă a fi una promiţătoare şi cu rezultate bune, indiferent de câştigători 🙂

 

Oameni rosii

hgfdfghjk

Sunt un om curios.

Azi am văzut o fată frumoasă şi interesantă. Avea o eşarfă roşie la gât şi pantofi roşii. Zâmbea continuu, deşi-s aproape sigură că tăinuieşte multe istorii. Îmi imaginez că are o cameră cu pereţii de culoarea vişinei, teancuri cu cărţi sub pat, draperii menite să ascundă poveşti multe şi, totuşi, ferestre mari. Avea ochelari roşii, care se asortau, desigur, cu eşarfa şi pantofii.

Aveam impresia că nu prea bea cafea, căci era mult prea liniştită şi genera o stare „de dormit”. Tot căuta ceva în geantă şi, dacă nu găsea, se consola automat, dând din cap, de parcă nu e prima dată când uită ceva acasă. Şi, totuşi, nu se enerva şi nici nu uita să zâmbească. A sunat-o cineva, s-a bâlbâit, a râs, a făcut ochii mari şi apoi a râs din nou şi a închis.

Fata asta mi-a făcut ziua mai frumoasă. Mi-a adus aminte de un om tare drag, pe care nu l-am mai văzut demult. Iar dorul ăsta m-a făcut curioasă. Am vrut să ştiu ce viaţă duc oamenii care seamănă între dânşii.

Oare-i fata pe care am văzut-o eu sau am ratat-o?