take care of yourself

hug-2381652_1920

Sometimes you just feel that something is not going well. You have a presentiment that you’ve been paralyzed and that something is going to happen. Or has already happened. You are nervous, you think that it would be naive and weird to smile and enjoy your life, as you know that there is something that doesn’t let you do this. You are afraid to talk, to ask, to listen. So that you do not reach the epicenter of the problem. Then is when you should take care of yourself.

*

You’re worried, you’re struggling, you’re trying to understand if it was you who had made a mistake or someone else. You spiritually visit the people you love, in order to realize if they are hurt or not. You look around, but nothing’s changed. The same fugitive looks, the same smiles, soaked with childlike wishes, the same smiles which have the colour of the sunset in february: red, full of life, warm. The same holding of hands, the same enjoyed coffee, the same books which are left forgotten on the shelves, the same lovers on the bench in the park, the same „I love you” whispered stealthily. The same initimity, the same everything. What would it be then? Paranoia? False alarm?

You run all around, you thoroughly analize everything, you notice every single face that was part of your life or that still is, trying to realize if any of the faces want to come back or leave. Then you stop, because you cannot take it anymore.

You realize that you are the problem. That you have something inside which doesn’t let you enjoy the same „whole”. You do have something inside which is still bleeding, it’s been years. And when it gets bigger, it bleeds more and you have that feeling, that something’s not going well.

And, eventually, the only one who’s hurt is you…

So, take care.

depression-94808_1920

să ai grijă de tine

hug-2381652_1920

Uneori ți se creează impresia că ceva nu merge bine. Ai o presimțire că totul stă pe loc și că urmează ceva să se îmtâmple. Sau s-a întâmplat deja. Ești neliniștit, ți se pare naiv și ciudat să râzi, pentru că știi că e ceva acolo care nu te lasă să faci asta. Ți-e frică să vorbești, să întrebi, să asculți. Ca să nu ajungi cumva tu în epicentrul celor întâmplate. Acesta e momentul în care trebuie să ai grijă de tine.

*

Te frămânți, te zbați, încerci să înțelegi dacă ai greșit tu ceva sau dacă altcineva e inculpatul. Vizitezi, sufletește, oamenii pe care îi iubești ca să realizezi dacă-s răniți sau nu. Te uiți în jurul tău și-ți pare că nu s-a schimbat nimic. Aceleași priviri fugare, aceleași zâmbete îmbibate cu ambiții copilărești și de culoarea apusului de soare-n februarie, roșii, pline de viață, calde. Același ținut de mână, aceeași cafea savurată, aceleași cărți uitate pe rafturi, aceiași îndrăgostiți pe banca din parc, același „te iubesc” spus pe furiș, la ureche, în șoaptă. Aceeași intimitate, același tot. Oare ce-ar fi, dacă nimic din toate astea? Paranoie? Alarmă falsă?

Alergi de jur-împrejur, analizezi minuțios, observi fiecare chip care a făcut sau încă mai face parte din viața ta, străduindu-te să-ți dai seama dacă are cineva de gând să se-ntoarcă sau să plece. Apoi obosești.

Și-ți dai seama că tu ești problema. Că ai tu ceva înăuntrul tău care te-mpiedică să savurezi același tot. Ai tu ceva înăuntrul tău care încă sângerează, de ani buni sângerează. Și atunci când rana se extinde, sângerează mai tare, iar tu ai presimțirea că ceva nu-i bine.

 

Și, până la urmă, cel rănit ești doar tu…