Nu uita că ai şi tu un cer al tău

Când eram mică nu obişnuiam să privesc cerul. Mai şi uitam câteodată că există stele şi lună. Ziua alergam încolo şi-ncoa, jucându-mă, dansând, cântând, pictând tablouri imaginare şi tot ce era caracteristic unui copilaş. Nici nu aveam puteri să stau până se-nnopta afară, ca să gust şi eu din frumuseţea stelelor. Învăţam la grădiniţă, apoi la şcoală, că-s milioane, ştiam că mai sunt şi alte planete, ştiam că există un soare, care ne asigură existenţa, şi o lună, fără de care n-am avea pic de lumină noaptea. Ştiam că lumea-i mare şi că sunt miliarde de omuleţi pe lângă mine. Mai aflasem ce înseamnă familie, creaţie, pasiune, ambiţie. Eram un copil curios. Puneam sute de întrebări pe zi (şi acum fac la fel, păcat ar fi să alung copilul din mine!). Am şi început să citesc la 3 ani. M-am interesat de absolut orice lucru care ar fi putut stârni curiozitatea unui copil. Mai puţin de cerul ce ne adăposteşte.

Din acea zi am tot analizat ce vedeam, am tot încercat să creez legături, conexiuni între ce se-ntâmpla-n viaţa mea şi imensitatea cerului. Între mine şi cerul meu s-a instalat un fel de relaţie platonică. Eu îl examinam discret, el mă supraveghea în tăcere. N-am vorbit niciodată unul cu altul, dar parcă n-am aflat de la nimeni atâtea câte am aflat de la dânsul. Primul lucru pe care l-am descoperit era că cerul este o metafora a continuităţii vieţii. Şi poate că este cea mai bună metaforă. În fiecare zi îşi schimbă înfăţişarea. Nu-i stă în obişnuinţă să poarte aceleaşi haine, aceleaşi stări, aceleaşi priviri. De fiecare dată diferite, poate asemănătoare, dar niciodată la fel. Desigur că nu se departe niciodată de soare, lună şi stele. Nici n-are cum să se despartă. Cum poţi să te desparţi vreodată de familia ta?! Dar este într-o continuă schimbare, aşa cum şi lumea nu stă niciodată pe loc. Aşa cum bebeluşii au deprinderi noi, cresc, devin copii, apoi adolescenţi, ajungând adulţi şi apoi bătrâni.

Doar că cerul nu îmbătrâneşte. Dac-ar îmbătrâni, bebeluşii n-ar mai avea deprinderi noi şi întregul ciclu s-ar stopa. Astfel, următorul lucru pe care l-am realizat a fost că el, de fapt, nu este doar o metaforă a continuităţii vieţii, ci este o importantă „coloană vertebrală” a acesteia. Am înţeles că nu ne ţinem doar pe propria coloană vertebrală. Mai sunt multe altele de care trebuie să ne sprijim, pe care trebuie să le îngrijim ca să ne putem continua existenţa.

Cerul m-a ajutat să aflu ce-nseamnă profunzime, bunătate, speranţă, aşteptare şi răbdare. El m-a ajutat să-nvăţ că niciodată nu trebuie să te grăbeşti să faci ceva. Noaptea niciodata nu se grăbeşte să vină mai repede decât trebuie, soarele niciodată nu răsare mai devreme de ora stabilită.

Dar cel mai important lucru pe care l-am învăţat a fost că cerul găzduieşte emoţii infinite. Ascunde-n norii săi mii de istorii. Oare n-aţi văzut niciodată un copil strigând spre cer cât de fericit era? Oare n-aţi văzut nici un bătrân uitându-se în sus, cu ochii plini de melancolie şi dor? Oare n-aţi văzut nici un câine alergând, încântat, în lanuri de flori sub cerul liber? Cuprinde atâta viaţă în el şi tot se mai ţine ferm. Oare n-ar trebui şi noi să facem la fel? Oare n-ar trebui şi noi să fim puternici, orice nu s-ar întâmpla? Ar trebui. Faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi. Trebuie să luptăm.

Nu uita că ai şi tu un cer al tău._MG_4210

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s